Un „Nu“ onest este mult mai eliberator decât un „Da“ fals. Şi noi, adulţii, mai spunem „Nu“. Şi poate că ar trebui să o facem mai des. Spre deosebire de copii, nu folosim în exces această negaţie. De ce? Pentru că înţelegem mai bine decât ei realitatea din jurul cuvântului, consecinţele folosirii sale. Cu alte cuvinte, realitatea noastră, a adulţilor, este diferită de realitatea lor, a copiilor. Şi aşa cum cei mici nu înţeleg realitatea celor mari, nici cei mari nu sunt întotdeauna dispuşi să se pună în locul celor mici pentru a-i înţelege mai bine.
De ce un copil răspunde cu „Nu“ când i se spune, de exemplu, „Gata joaca, e vremea să mergem acasă!“? Pentru că, evident, le place să se joace. Dar mai există un motiv: în copilăria timpurie, cei mici sunt extrem de centraţi pe ei înşişi, pe nevoile lor. Dacă ei vor să se joace în continuare, toată lumea din jur ar trebui să facă la fel. Dar ei mai pot spune „Nu“ şi din teamă de necunoscut, nu ştiu ce îi aşteaptă, ce urmează, sau de a nu reuşi. Şi-atunci, este mai la îndemână să reacţioneze negativ. Se apără, se protejează în felul lor.
Mai poate fi vorba, de asemenea, de exprimarea unei nevoi, aceea de a fi băgat în seamă, ascultat. Reacţia la comportamentele negative este mai dinamică decât cea la comportamentele pozitive. Iar copiii se prind. Ştiu că obţin atenţie opunându-se. Da, nevoia de tandreţe are mecanisme stranii.
Din fericire, etapa cu „Nu“ în braţe este trecătoare. Important este să îi prevenim/ pregătim pe copii înainte de a trece la alte acţiuni sau de a le propune alte activităţi (le spunem cât timp mai au de joacă şi de ce trebuie să mergem acasă), să încercăm să ne punem în locul lor pentru a-i înţelege mai bine şi, ideal, să evităm să le cumpărăm „Da“-urile promiţându-le recompense.
Foto: freepick.com