Îl încurajăm dacă au făcut ordine în cameră sau pe masa de activităţi ori biroul de lucru, nu pentru că Aşa e frumos sau Aşa e bine, ci pentru că aşa îşi vor găsi lucrurile mult mai uşor, se vor concentra mai repede la ce au de făcut, nu îi încurcă obiectele împrăştiate, au mai mult spaţiu şi, per total, se vor simţi mai liberi.
Îi încurajăm chiar dacă nu au pus lucrurile în ordine perfect – percepţia privind perfecţiunea este atât de diferită! Îi încurajăm pentru că, primind aprecieri, copiii vor observa că munca lor are un sens, ei au un sens, devin mai încrezători.
A încuraja înseamnă a da curaj, a sprijini, a stimula. „Etimologic, <<a încuraja>> înseamnă <<a da inimă>> (de la cor, cordis, <<inimă>> în latină“ – aflăm din cartea Copiii învaţă ce trăiesc, scrisă de Dorothy Law Nolte şi Rachel Harris (ed. Humanitas, 2018). Autorii le recomandă părinţilor să îi sprijine pe cei mici în contextele cele mai diferite – de reuşită, de învăţare, de eşec -, să le spună cât de mult sau puţin au progresat, să-i ajute să avanseze, să fie lângă ei şi când greşesc.
Copiilor le place să fie implicaţi în activităţile din casă, adaptat, fireşte la vârsta şi la puterile lor; au nevoie, de asemenea, să li se explice când ceva nu le iese cum trebuie sau când greşesc sau, pe măsură ce cresc, să li se respecte autonomia.
Au nevoie de toate astea pentru că a vorbi de la părinte la copil înseamnă a vorbi de la inimă la inimă, aşa cum de altfel ne sugerează şi definiţia cuvântului a încuraja.
Foto: Josh Willink – www.pexels.com