În documentarul „Primul an de viață“ (disponibil pe Netflix), cineastul documentarist Thomas Balmes urmărește simultan dezvoltarea a patru copii, din patru țări diferite, de la naștere, până la primii pași. Țările sunt Namibia, Mongolia, Japonia și Statele Unite, respectiv mediul rural și mediul urban.
Este interesant de urmărit care este gradul de implicare al mamei în toate cele patru exemple și ce efect are acest grad de implicare asupra dezvoltării copiilor. Desigur, toate acoperă nevoile de bază ale copiilor, în funcție de cultura și contextul aferent. Dar, în ceea ce privește interacțiunea, mama din Namibia pare să fie mai prezentă în cadrele surprinse de Thomas Balmes. Fie că își privește bebelușul față în față sau vorbește în fundal, prezența ei se simte mai intens. Ea își poartă bebelușul în spate și când muncește, sau stă în preajma lui, și când comunică cu altcineva. Ca un contraexemplu, copilul din Mongolia este filmat deseori singur, înfășat bine în pat, sau, când merge de-a bușilea, legat de piciorul patului pentru a nu se îndepărta prea mult.
Oricum ar fi interacțiunea în documentarul amintit, față în față sau de la distanță (prin supraveghere și asigurarea tacită că bebelușul nu este singur), un lucru este cert: atunci când se nasc, copiii seamănă foarte mult între ei. Se joacă, plâng când au nevoie de ceva, reacționează la semnele de tandrețe ale mamei sau tatălui, explorează curioși lumea din jur, folosindu-și toate simțurile. Treptat, observă lucruri noi și descoperă plăcerea de a fi împreună cu alți copii. Pe măsură ce cresc, încep să se diferențieze din ce în ce mai mult unul de altul. Iar factorii care îi modelează sunt variați. Și tot în primul lor an de viață, nevoia lor de a interacționa, de a primi semnale de comunicare din partea celor care îi îngrijesc, este, de asemenea, aceeași. Modul în care li se oferă aceste semnale depinde de la caz la caz.
Care este efectul privării totale de atingerea umană, fizică? Experimentele făcute de-a lungul istoriei nu oferă un răspuns fericit. Scriitorul Ted Chiang, atras cel mai probabil de subiectul interacțiunii cu un copil (sau mai curând a tipului de interacțiune), a scris o povestire – „Bona automată brevetată a lui Dacey“. Copilul Dacey, crescut până la 2 ani de o bonă automată (non-umană), ajunge să aibă la 5 ani înălțimea și greutatea unui copil de 3 ani. Înlocuirea atingerii umane cu îngrijirea mecanică a unei bone ar fi fost cauza acestei întârzieri de dezvoltare. După ce i se aduce iar o bonă mecanică, copilul își revine și se dezvoltă normal. Sună a poveste Science Fiction, pentru că asta și este, o povestire SF. Însă efectul lipsei de interacțiune, oricare ar fi ea, este același, chiar și în cazul unei fantezii livrești.
Cât timp trebuie să interacționăm cu bebelușii, pentru a le asigura o dezvoltare sănătoasă? Și ce înseamnă a interacționa cu un bebeluș? Răspunsul dat la prima întrebare, la o conferință din Wisconsin, de către terapeuți, psihiatri, logopezi și terapeuți ocupaționali este următorul: „aproximativ jumătate din timpul în care bebelușul este treaz ar trebui să fie clar foarte interactiv“. Răspunsul este preluat din cartea „Nevoile esențiale ale copiilor“, scrisă de T. Berry Brazelton și Stanley I. Greenspan (publicată la Ed. Trei, 2013, pp. 48-52). Raportată la realitate, soluția sugerată de specialiști s-ar putea să îi sperie pe mulți părinți. Autorii cărții plusează și susțin că majoritatea timpului din starea de veghe a bebelușului ar trebui petrecută fie prin interacțiune de tip față-în-față, fie prin prezența părinților în preajma celui mic.
Brazelton și Greenspan explică mai departe ce se înțelege prin interacțiune – joacă reciprocă, interacțiunea față-în-față, ținerea în brațe, alintatul, joaca facilitată de părinte, prezența părintelui când bebe se joacă singur. Iată și răspunsul la a doua întrebare! Brazelton și Greenspan mai precizea: „Când vorbim despre interacțiuni reciproce, nu discutăm doar despre îgrijirea pe care o oferă mama. Ne referim la tată, la frați, bone, babysittere și alți membri ai familiei“.
În concluzie, prezența umană și, mai mult de-atât, reacțiile, feedback-ul primit de la persoanele din jur – în principal părinții și apoi alte persoane – toate sunt la fel de importante pentru o bună dezvoltare a bebelușului. Îi confirmă că nu este singur, îi dau încredere și îl încurajează să își dezvolte și mai mult curiozitatea.