Pe măsură ce cresc, desigur că instinctul de a ne proteja şi îngriji copiii rămâne. Însă instinctului, i se adaugă şi alte sentimente sau, mai curând, sensibilitatea noastră se dezvoltă, capătă noi valenţe – ştim (sau învăţăm) din ce în ce mai bine cum să-i stimulăm/ canalizăm prin diverse activităţi vioiciunea sau plinul de energie, aşa cum ştim să îi motivăm sau încurajăm atunci când nu se simt în apele lor.
Ori, tocmai pentru că empatizăm cu ei, iar sensibilitatea noastră s-a maturizat, îi lăsăm să-şi trăiască şi clipele mai puţin bune, să înveţe din ele, construindu-şi, astfel, experienţa de viaţă.
În aceeaşi măsură, învăţăm să le respectăm, celor mici, spaţiul personal, să-i familiarizăm treptat cu ideea de libertate şi independenţă şi, mai presus de orice, să le respectăm şi înţelegem dorinţele. Ne obişnuim cu momentele lor bune sau mai puţin bune, le preîntâmpinăm, ne „antrenăm“, împreună, zi de zi.
Iar când credem că am aflat aproape totul despre a avea grijă de un copil, ne dăm seama că au crescut şi că nu mai avem timp. Timpul rămas se îngustează, devine din ce în ce mai mic, asemenea copilului-bebeluş care era odată. Din nou, sensibilitatea este cea care ne salvează, ne păstrează în legătură cu ei, copiii noştri, indiferent cât de departe ar fi plecat.