Bunicii, însă, pot fi diferiţi, aşa cum copiii sunt diferiţi. Unii bunici spun că, de când au un nepot sau o nepoată, simt că au întinerit. Alţii evită să se implice în creşterea nepoţilor – se-ntâmplă şi-aşa. Există şi o categorie de bunici care aleg să ajute financiar, contribuind astfel cu bani la plătirea unei bone, şi care îşi controlează oarecum relaţia cu nepoţii (consideră că le-a trecut timpul de crescut copii şi că a venit vremea să îşi vadă şi de viaţa lor; sau pur şi simplu e vorba de bunici care locuiesc departe de nepoţi, uneori chiar şi în altă ţară).
Dar cazurile repetate şi des întâlnite – despre care au scris numeroşi psihoterapeuţi sau specialişti în îngrijirea şi creştere copiilor – sunt cele în care bunicii îi răsfaţă prea mult pe nepoţi, permiţându-le să facă lucruri interzise de părinţi, uneori intervenind chiar în stilul de educaţie. În mod cert, nu e vorba de rea intenţie, comportamentul lor nu presupune lipsă de iubire. Poate, uneori, e şi o nevoie de a-şi continua exercitarea autorităţii – atunci când consideră, de exemplu, că regulile lor sunt mai bune.
Oricum ar fi, să stai cu un copil, să petreci timp cu el, nu este deloc simplu, mai ales atunci când există o diferenţă mare de vârstă între el şi cel/ cea cu care creşte. Oamenii mai în vârstă se aseamănă din anumite puncte de vedere cu cei mici – îşi pierd uşor răbdarea. Aşa că să nu ne mirăm dacă mai vedem un bunic ridicând tonul ori răstindu-se la nepot.
Soluţie pentru cazurile în care bunicii nu vor să respecte regulile stabilite de părinţi privind creşterea copiilor: „O sugestie utilă: Dacă e prea stresant, întâlniţi-vă mai rar cu părinţii. Reduceţi efortul lor asupra copiilor întâlnindu-vă şi cu alţi adulţi (prieteni, colegi de serviciu, celelalte rude).“ (Stanley Shapiro, psihoterapeut specializat în relaţiile copii-părinţi, unul dintre autorii ghidului „Cum devenim părinţi mai buni“, ed. Humanitas, 2012, p. 152).
Şi câteva ponturi de natură practică:
– încercaţi să răspundeţi la întrebarea Oare nu-i critic prea mult pe părinţi? De multe ori îi certăm pe părinţii noştri pentru că vedem în ei propriile noastre defecte. Să luăm o pauză, să gândim lucid şi să analizăm propunerile lor; s-ar putea să aibă dreptate.
– important: când le motivăm şi descriem cât mai simplu şi mai convingător de ce alegem să-i educăm pe cei mici în felul ales de noi, ideal este să nu le reproşăm părinţilor noştri cum ne-au crescut ei pe noi.
Cum îi obişnuim pe copii cu bunicii. Exceptând situaţiile de forţă majoră, când un copil este adoptat de bunici în urma unui eveniment nefericit sau pentru că părinţii sunt consumatori de droguri (în America, astfel de cazuri sunt des întâlnite), este bine ca întâlnirea dintre copil şi bunic să aibă loc treptat, să fie obişnuit cu el din fragedă pruncie. Prin urmare, va fi mai uşor pentru toată lumea când va fi lăsat peste weekend la bunici (altfel, nefiind obişnuit cu alt mediu, în care este lăsat brusc şi fără o pregătire prealabilă, e posibil să se simtă abandonat). Aproape întotdeauna bunicii vor îmbogăţi viaţa unui copil, iar copiii merită să aibă o relaţie cu ei.
Foto: www.freepik.com
