Este un scenariu cu care mulţi părinţi se confruntă – copilul în faţa unui ecran, faptul că nu se mai poate desprinde de el, reacţiile agresive pe care le are dacă i se spune să nu se mai uite la acel ecran.
Se înfurie, loveşte sau ţipă pentru că vrea în continuarea să stea pe Youtube? A venit timpul să luăm măsuri. Deşi mai onest ar fi să ne gândim cum a ajuns în acest punct şi ce am făcut noi ca să prevenim acest tip de comportament… Sau să vedem cât din timp ne petrecem noi, la rândul nostru, stând pe telefon.
Povestea cu dependenţa copiilor de ecrane este paradoxală şi delicată în acelaşi timp. De ce? Pentru că „intriga“ ei constă într-un soi de dragoste care se întoarce împotriva părinţilor. Din dorinţa de a le oferi celor mici tot ce îşi doresc, le dăm acces la ceea ce le place, fără a stabili întotdeauna şi reguli. Pe de altă parte, mulţi părinţi spun că atunci când copilul stă pe telefon este singurul moment în care au linişte şi pot organiza diverse treburi administrative.
Şi, totuşi, care sunt soluţiile? Inducerea sentimentului de vinovăţie în rândul părinţilor sau al copiilor nu este în nici un caz o opţiune. Accesul la tehnologie este util, face parte din jobul multora, lumea evoluează de la o zi la alta şi ne face din ce în ce mai dependenţi de device-uri. Atunci când copilul pare să intre în sevraj din cauza ecranelor, soluţiile ar fi:
- să i se explice că timpul petrecut în faţa TV-ului (de exemplu) se va reduce;
- să se stabilească reguli de folosire a tabletei sau telefonului (când mergem cu trenul, când vremea nu e cea mai bună pentru a ieşi la joacă etc.);
- să reducem la rândul nostru timpul petrecut pe telefon (copilul vede comportamentul şi îl imită) – să găsim activităţi care să ne ţină departe de reţelele de socializare, să luăm o pauză sau să reducem timpul petrecut pe Instagram, Facebook, Tik Tok etc.;
- să căutăm alternative cu care să îi acaparăm atenţia (înainte de a stabili/ pregăti acest plan de reducere a timpului petrecut în faţa ecranelor);
- să încercăm să fim cât mai prezenţi în viaţa lor (sună clişeistic, însă în clişee stau marile adevăruri – de cele mai multe ori copiii nu au nevoie decât de un partener de joacă, iar părinţii sunt cei mai la îndemână).
Şi să nu uităm, în ultimul rând, că este imposibil să spunem un Nu! radical şi definitiv ecranelor, dar avem puterea să spunem Da! unei schimbări, în contextul în care schimbarea ţine de puterea noastră de a controla timpul, de a lua o decizie şi de a stabili un program.
Foto: www.freepik.com
