Fie că devin furioşi în magazin, în mall, în mijloacele de transport în comun, pe stradă sau în parc, reacţiile urmează un tipar – se încăpăţânează să mai meargă, se înroşesc, unii se tăvălesc pe jos, ţipă, trag de părinte. Lumea din jur se uită la ei, unii ar vrea să intervină cu sfaturi sau le arată cu degetul sugerându-le Nu e frumos!, uitând că, de fapt, în spatele scenei se află o dinamică a emoţiilor (şi de partea copilului, şi de partea părintelui).
Proiectându-ne în poveştile altora nu facem decât să ne afundăm în subiectivism (povestea copilului care ţipă în magazin NU ESTE povestea noastră), tot ce putem face este să fim obiectivi şi să căutăm/ înţelegem cauzele.
Revenind la părinţi şi la stările prin care trec când sunt implicaţi în astfel de momente, psihologul american Vincent J. Monastra scrie următoarele: „Nu uitaţi, indiferent de intensitatea reacţiei copilului vostru, voi rămâneţi profesorii. Copilul poate ţipa şi urla cât vrea. Nu trebuie să faceţi o demonstraţie publică a puterii voastre, ci să încercaţi să-l învăţaţi controlul emoţional pe copilului vostru“.
Sigur, nu ne va ieşi din prima, nu ne vom pricepe din prima să facem acest exerciţiu, dar asta nu ne împiedică să ne informăm, să căutăm soluţii şi să le punem în practică.
De ce fac copiii asta? Care sunt cauzele? Mulţimea, publicul, oamenii din jur reprezintă, în plan simbolic, spectatorii pentru copil. Iar magazinul/ spaţiul public, scena, „arena“ de luptă. Ei ştiu că în acest loc, părinţii devin vulnerabili, iar ei îşi pot exercita puterea, pot obţine ce vor. Iar dacă nu ştiu (aşa cum ştie un adult), simt. Dacă reacţia este similară (copilul ţipă, părintele ţipă), ne coborâm la nivelul lui; dacă tragem de el sau îl târâm hotărât în alt loc, riscăm să devenim violenţi, iar dacă suntem prea blânzi, e posibil să părem doar amuzanţi.
„Există doar trei moduri de a pune capăt crizelor de nervi în public: ţipaţi la el şi îl pocniţi; îi daţi ce vrea; îl duceţi acasă. Majoritatea părinţilor le folosesc pe primele două, ceea ce pe termen lung este total ineficient.“ (Stanley Shapiro, psihoterapeut, şi unul din autorii ghidului „Cum devenim părinţi mai buni“)
Şi-atunci, care este strategia potrivită, cum este mai bine să procedăm? Răspunsul (unul dintre răspunsuri) constă în prevenirea unor astfel de incidente (atât cât se poate): nu este indicată suprastimularea copilului (scoaterea lui din casă când este prea obosit sau mersul în două locuri aglomerate şi zgomotoase, unul după altul). Stanley Shapiro propune şi o serie de soluţii practice:
- copilului i se dă să aleagă: ori încetează, ori vă întoarceţi acasă;
- în cazul în care continuă criza, îl luaţi de mână sau în braţe (însă cu o atitudine calmă – pare şi este dificil, dar este ideal) şi vă întoarceţi acasă;
- comunicaţi cu el, conversaţi (îi place să fie implicat în dialoguri şi îi place să aibă ocazia/ să i se permită să ia o decizie) şi spuneţi-i că va trebui să înveţe să se poarte în public cum trebuie;
- copilul poate fi lăsat cu cineva de încredere când ieşiţi data viitoare în oraş – (important: „Esenţial este să-l determinaţi pe el să vă spună când e dispus să încerce din nou“ – scrie psihoterapeutul).
Vincent J. Monastra îi mai ajută pe părinţi şi cu o altă recomandare, îi îndeamnă să ţină cont mereu de un principiu de bază în relaţia cu copiii, privind stabilirea regulilor – acestea trebuie să fie prezentate clar şi, mai presus de orice, să aibă în spate un motiv puternic şi bine definit pentru a fi învăţate de cei mici.
Iată şi alte strategii de gestionare a crizelor de furie în spaţiul public:
- pregătirea copilului, stabilirea unor reguli înainte de a intra într-un magazin („Mergem împreună, dar nu cumpărăm ce nu ne-am propus. Alegi tu ce fel de biscuiţi cumpărăm.“);
- stabilirea de consecinţe atunci când o regulă nu este respectată şi punerea în aplicare atunci când se întâmplă;
- acţionarea de la primele semne de agitaţie ale copilului (fuge de lângă părinţi, de exemplu): luaţi-l separat şi reamintiţi-i regulile;
- dacă copilul redevine calm, îl va ajuta să i se recunoască această reuşită, el are nevoie de încurajare pentru a învăţa să se comporte bine.
Surse documentare: „Cum devenim părinţi mai buni“ – Stanley Shapiro şi Karen Skinulis în colaborare cu Richard Skinulis (Ed. Humanitas, 2012, pp. 145-146); „Cum să creşti un copil cu ADHD. 10 lecţii pe care nu le poţi învăţa de la medici“, Vincent J. Monastra (Ed. Trei, 2011); „Gérer les crises en public“ – www.educatout.com
Foto: www.freepik.com