Timp liber

Antoaneta Zaharia: „Pentru mine, pandemia a însemnat un timp câștigat“

Actrița Antoaneta Zaharia

Este actriță la Teatrul Odeon, scenaristă, regizor și scriitoare. A debutat cu romanul „Garsonieră în centru“, iar piesa scrisă de ea în 2005, „Ziua perfectă“, a câștigat Premiul Uniter. Recent, la editura Casa de pariuri literare, i-a apărut un minunat volum de proză scurtă, cu povești inspirate de oamenii dragi sufletului ei. La aceeași editură va apărea, în curând, și o carte pentru copii.

Am întrebat-o pe Antoaneta Zaharia cum reușește să facă toate astea, cu trei copii acasă, cu școala online, cu timpul care pare potrivnic. Răspunsurile ei ne-au inspirat, ne-au dat curaj, ne-au motivat să ne gândim mai pe îndelete la ceea ce avem și nu vedem, la sensul pe care trebuie să-l găsim mai ales dacă suntem părinți.


Copiisiparinti.ro: Ai trei copii – două fetițe în clasa a II-a și a IV-a și un băiat în clasa a IX-a. Când mai ai timp să și scrii?
Antoaneta Zaharia: M-am străduit să îmi fac timp – cel mai adesea, când copiii erau la cursurile online, apoi seara, două-trei ore, sau dimineața devreme. De fiecare dată când găseam timp liber, scriam.

Volumul „În căutarea lui Porcelaine“ este un volum de proză scurtă. De ce proză scurtă?
În vară, am urmat un curs de scriere creativă la Club „Revdepov“,  condus de Simina Diaconu, unde am lucrat cu scriitorul Marin Mălaicu Hondrari proză scurtă. După două luni, am reluat cursul și am continuat la avansați. Am primit multe încurajări să scriu și să public. Pentru mine, proza scurtă a fost o provocare – scrisul trebuie să fie mai condensat, detaliile mai puține, ritmul mai alert, suspansul construit altfel decât în cazul romanului. Mi-a plăcut foarte mult.

Ce anume te-a inspirat când ai scris aceste povești?
M-a motivat în primul rând feedback-ul bun pe care l-am primit, apoi m-au inspirat mai mulți oameni pe care i-am cunoscut în timp. Aveam deja câteva texte scrise, după care, odată cu venirea pandemiei, au început să se lege în capul meu și alte povești. Revenind la oamenii pe care i-am cunoscut și mi-au rămas în memorie, oameni dragi mie, este vorba mai ales de femei care m-au impresionat fie prin viața lor, fie prin ce au făcut, sau anumite situații povestite de ele. Unele texte le sunt chiar dedicate. Așa s-a închegat volumul de proză scurtă.

Dacă înainte trebuia să fac drumuri în oraș cu mașina, să duc și să aduc copiii de la cursuri, acum, cu școala online, transportul a revenit șoferului, iar eu am putut să <<conduc>> mai mult printre litere.

Înțeleg că ai luat partea bună a pandemiei, faptul că ți-a deschis o portiță spre scris…
Cred că fiecare om a căutat o soluție să iasă cumva din negura acestei perioade, să găsească un sens, să dea o valorizare acestui timp care dintr-o dată a devenit destul de larg și de încăpător prin faptul că a trebuit să stăm acasă. Dacă înainte trebuia să fac drumuri în oraș cu mașina, să duc și să aduc copiii de la cursuri, acum, cu școala online, transportul a revenit șoferului, iar eu am putut să „conduc“ mai mult printre litere. Deci da, a fost un timp câștigat pentru mine, mai ales că ne-am mutat la casa de la țară, unde simt că sunt mai legată de pământ, de natură, sunt mai aproape de ritmul anotimpurilor.

Ești actriță, asta e profesia ta. Vezi scrisul ca pe o vindecare, ca pe o exteriorizare a nevoii de a ieși din negura acestei perioade, așa cum tu ai zis?
De scris, scriu mai demult. Am debutat cu romanul „Garsonieră în centru“, apoi, în 2005, mi-a apărut piesa de teatru „Ziua perfectă“, într-un mic volum scos de „Casa regală a României“. A luat Premiul Uniter pentru „Cea mai bună piesă românească“. Am scris și teatru pentru copii, și teatru pentru oameni mari. Am lucrat pentru copii piese de teatru în cadrul companiei Momolino: am regizat „Povestea somnului“, o adaptare după Victoria Pătrașcu, și „Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul“, după Adina Rosetti. Am lucrat în cadrul aceleiași companii și o piesă a mea, „Milina aduce primăvara“. Însă drumul în teatru, ca dramaturg român, e un pic bolovonăs și anevoios, mai curând cu porți închise decât deschise. În teatru ai nevoie de o întreagă echipă ca să ajungi să îți vezi piesa montată. În schimb, în literatură, ai nevoie de un subiect, un scaun, o masă și un laptop. Scriitorul e la fel de izolat indiferent de vremuri, pandemie sau nu. Mi-a prins bine această solitudine. Așa că am schimbat puțin macazul și mi-am canalizat energia către scris. Mi-a prins bine, pentru că de mult voiam să dedic mai mult timp scrisului, iar acum l-am găsit. În teatru încă sunt porțile închise, mai așteptăm.

Trebuie să găsim un sens, mai ales cei care au copii.

Știu că pregătești o surpriză pentru copii, o carte pentru ei. Ne-ai putea spune mai multe? Când o vom putea răsfoi?
Cartea pentru copii are ca punct de plecare tot Clubul „Revdepov“, mai exact atelierul de literatură pentru copii, ținut de Florin Bican, un om absolut minunat. La finalul cursului, am primit o provocare, să reciclăm „Fetița cu chibrituri“. Pornind de la ea, am scris „Poveste din Țara ca o farfurie“, care e în lucru acum, tot la editura Casa de pariuri literare, unde a apărut și „În căutarea lui Porcelaine“. Acțiunea are loc pe o planetă de forma unei farfurii purtată prin spațiu de o broască țestoasă, iar personaje centrale sunt o fetiță și un băiețel. Marius Damian, soțul meu, a realizat ilustrațiile, tot el s-a ocupat și de coperta volumului de proză scurtă. Urmează să fie publicată în curând.

Dacă ar fi să inviți oamenii să citească poveștile din „În căutarea lui Porcelaine“, ce le-ai spune?
Perioada prin care trecem este o perioadă dificil de suportat dacă ne afundăm numai în gânduri negative și în cuantificarea morților de la emisiunile de știri. Din punctul meu de vedere, însă, pandemia a însemnat un timp câștigat, a luat un timp de la alții și l-a dăruit altora, așa că cei care l-au primit au datoria să-l valorifice și să-l facă cât mai autentic, cât mai viu, și să-l poată transmite celorlalți oameni în așa fel încât să ne găsim cumva un sens, o scară ori o direcție către ceva invizibil nouă, dar care cu siguranță există. Ceva care să ne mențină în viață și care ne obligă prin frumusețea din jurul nostru, să vedem mai bine și ceea ce ne bucură sufletul – poate lumina frumoasă a toamnei, poate frunzele ei sau mirosurile pe care acest anotimp le răspândește în aer. Eu cred că proza mea scurtă – chiar dacă nu am atâta cunoaștere – deschide o mică poartă spre lumea nevăzută din aer, pe care, dacă am ști să o accesăm cu toții, am înțelege că există un înțeles al acestei perioade și că nu este ceva aleatoriu sau ceva extrem de nedrept. Ce se întâmplă se-ntâmplă pentru că așa trebuie să fie și pentru că oamenii trebuie să se ridice la un alt nivel sufletește și spiritual, ca să ajungem acolo unde, de fapt, fiecare își dorește, spre lumea aceea pe care într-un fel sau altul cu toții o simțim și o căutăm, dar nu știm pe ce trepte trebuie să pășim. Iar dacă, pentru alții, cartea mea nu este o direcție – pentru mine a fost o direcție – ar putea fi o treaptă. Trebuie să găsim un sens, mai ales cei care au copii.

Foto: imagine preluată de pe izolare2020.wordpress.com