Când este mic și începe să silabisească ori să spună cuvinte (indiferent că le spune stâlcit), este bine ca părintele să reacționeze, să îi răspundă la mesaj (pentru că da, copilul, ca și adultul, transmite un mesaj atunci când silabisește ceva). Chiar dacă într-o primă fază părintele este tentat să îl imită (este greu să nu îi imiți pe cei mici!), pe parcurs, este esențial să îl corecteze și să îi spună cum se pronunță corect cuvântul respectiv. Copiii imită, repetă și astfel de exerciții – comunicându-i-se varianta corectă a cuvântului – nu fac decât să îl ajute de-a lungul dezvoltării lui.
Când povestește ceva, vrea să relateze o întâmplare prin care a trecut și firul logic pare să se piardă, important este să nu fie întrerupt, să fie lăsat să își termine „discursul“. Părintele poate folosi întrebări simple, întrebări cheie, pentru a-l ajuta să își organizeze cât mai coerent modul de exprimare. De exemplu: „Unde ai văzut asta?“/„Unde s-a întâmplat asta?“, „Cine a făcut lucrul respectiv?“, „Ce ai făcut după aceea?“/ „Ce ai spus?“ etc.
Poveștile fac parte din viața noastră și încep să fie spuse încă din momentul în care învățăm să alcătuim propoziții. Organizându-le împreună cu copilul, stabilind un fir epic al întâmplărilor, îl ajutăm să comunice eficient, clar, să aibă încredere în el (prin conștientizarea faptului că mesajul a ajuns corect, a fost înțeles). E drept, acest lucru presupune efort susținut, răbdare și interes din partea părinților, însă rezultatele nu vor întârzia să apară.
Citește și: „Copilul nu mă ascultă“: 5 reguli pentru părinți