Ca orice etapă importantă din viaţă, este ideal să privim cât mai raţional şi începerea grădiniţei – copilul creşte, este din ce în ce mai matur, după grădiniţă, urmează şcoala, liceul şi tot aşa. Grădiniţa face parte din devenirea lui; prin urmare, dacă dăm acestei etape o notă traumatizantă – plângem de faţă cu copilul, nu ne dezlipim de el, îi spunem că dacă vrea se poate întoarce acasă – s-ar putea să prelungim angoasa, iar cel mic să asocieze apoi, fiecare următoare etapă, cu ceva dureros.
S-ar putea ca tranziţia să fie mai dificilă pentru copiii care au stat doar cu mama/ unul dintre părinţi/ părinţii. În cazul în care au fost crescuţi de o bonă, începerea grădiniţei este resimţită mai detaşat, cu mai multă seninătate – atât de adulţi, cât şi de copil.
Angoasa creată de separare, noua situaţie, dar şi angoasa transmisă prin comportamentul adultului – plânsul şi îngrijorarea mamei – duc la reacţiile de respingere din partea copilului. Sunt grădiniţe foarte permisive, în sensul că permit familiarizarea graduală – în primele zile o oră-două, până se ajunge la acoperirea programului normal, pe măsură ce se obișnuiește. Genul acesta de comunicare între instituţie şi părinţi sporeşte sentimentul de siguranţă şi încredere.
Raţiunea rămâne, însă, cel mai bun remediu. Abordând cu înţelepciune prima zi de grădiniţă a copilului, ne creştem automat încrederea în noi înşine şi, implicit, în copilul nostru. Va supravieţui primei zile, pentru că, aşa cum scrie Aldo Naouri în cartea Cum să ne educăm copiii, „toţi educatorii ştiu, fără să se mire, că un copil încetează să plângă de îndată ce mama a dispărut din câmpul său vizual“.
Te-ar putea ajuta şi:
Unii copii îşi schimbă comportamentul când încep grădiniţa. Explicaţia psihoterapeutului
Începe grădinița! Cum pregătim copilul
Foto: www.freepik.com