Luxaţia de şold, pe înţelesul tuturor. Simplificând datele de anatomie, ne putem imagina articulaţia şoldului ca pe o concavitate, o scobitură în care intră capul femurului. Plafonul acestei scobituri, la nou-născut, este cartilaginos, are consistenţa unui burete mai dur, spongios, nefiind osificat complet. Osatura bebeluşului, asemenea tuturor celorlalte organe, se maturizează progresiv. S-ar putea ca din perioada de formare, cea din timpul vieţii intrauterine, el să se fi poziţionat în afara acestei cavităţi, sau capul femurului să nu se fi format deloc.
Cum se diagnostichează luxaţia de şold la bebeluşi? Screeningul ecografic are rolul de a diagnostica din timp o eventuală displazie de şold congenitală. Prin intermediul acestui screening, se observă cât de corect/ bine s-a format capul femural. Atunci când este format corect, iar noi suntem tentaţi să înfăşăm bebeluşul, întinzându-i automat picioruşele, există riscul unei luxaţii de şold.
Ce scriu Emil şi Herta Căpraru despre luxaţia congenitală de şold, în cartea „Mama şi copilul“ (Ed. Medicală, Bucureşti, 2011, p. 66-67):
- apare mai des la fetiţe;
- deşi există câteva semne clinice importante, deformarea poate scăpa chiar şi medicilor experimentaţi;
- semnele clinice pot lipsi la naştere, apărând oricând în primele 6 luni de viaţă;
- părintele poate observa: diferenţe în modul în care sugarul îşi mişcă picioarele din articulaţie, asimetrii ale pliurilor coapsei, asimetrii de poziţie şi de flexie ale coapselor, dificultăţi când sugarul încearcă să roteze sau să îndepărteze membrul inferior;
- descoperirea unui şold luxabil impune un tratament imediat.
Citeşte şi:
Statul pe burtă: cum îi ajută pe bebeluşi, conform unor studii recente
Creşterea în greutate a bebeluşului: cum o urmărim corect
8 exerciţii pentru bebeluşi